Iubiţi întru Hristos părinţi, fraţi şi surori!
În după-amiaza zilei de 26 august 2010 marea majoritate din cei peste 200 de creştini ortodocşi din ţară care au participat la Conferinţa „Nu - vaccinurilor obligatorii" au mers la Ministerul Sănătăţii pentru a protesta şi a înmâna direct ministrului un demers semnat de 11 organizaţii non-guvernamentale (printre care şi Publicaţia Periodică „Toaca") cu privire la modificarea legii ce se referă la obligativitatea vaccinării copiilor.
11 organizaţii neguvernamentale din Moldova solicită Parlamentului Moldovei şi Ministerului Sănătăţii să modifice legea privind supravegherea de stat a sănătăţii publice, astfel încît vaccinarea copiilor să nu mai fie obligatorie.
Astăzi, 26 august 2010, peste 200 de creştini din toată ţara au participat la 
Moartea făcea parte din viaţa noastră. O vedeam ca pe o izbăvire, căci este poarta cea spre viaţa de dincolo. Cine ştie câte sute sau mii de trupuri ucise în chinuri se vor fi sfinţit, din voia Domnului, dar stau nedescoperite şi necinstite. Să ştiţi că din această pricină ne bate Dumnezeu, pentru că nu recunoaştem jertfa! Pr. Iustin Pârvu despre colonia de la Periprava
Era pe la sfârşitul lunii februarie 1950, când într-o zi a fost introdus în cameră un tânăr student cu faţă de copil. Să fi avut vârsta de 19-20 de ani. Numele lui: Niţă Cornel.
A fost introdus direct în focurile „reeducării", adică în torturi cumplite, alături de noi ceilalţi. Toată noaptea am petrecut-o în torturi groaznice, aplicate de însuşi Ţurcanu şi de echipa sa de peste treizeci de torţionari. Pardoseala era stropită cu sânge, hainele celor torturaţi, la fel.
Ţurcanu a ieşit din cameră, dar peste un minut a reintrat ca o furtună: „Măi, fiţi atenţi! Avem control. Când strig drepţi, toată lumea se va ridica în picioare!"
Uşa s-a deschis larg şi în cameră au intrat doi indivizi îmbrăcaţi civil şi doi îmbrăcaţi militar. Pe civilul din frunte l-am recunoscut imediat după figură. Era Iosif Kişinevschi, de naţionalitate evreu. „Ei, cum?", a pus întrebarea batjocoritor Iosif Kişinevschi.
În clipa aceea studentul cel tânăr adus în cameră abia cu o zi înainte ţâşni din locul său de lângă prici şi zise: „Sunt deţinutul Niţă Cornel. Cum să fie? Nu vedeţi şi dumneavoastră? Suntem torturaţi!". Abia atunci am îndrăznit să privesc la figurile celor torturaţi. Erau pur şi simplu desfiguraţi. Feţele tumefiate, ochii umflaţi şi negri de lovituri. Unora le mai curgea încă sânge din gură. Era un tablou înspăimântător.
„Ce, te plângi că sunteţi bătuţi? Aţi fost aduşi aici ca să fiţi omorâţi! Să tziceţi mersi de regimul uman pe care vi-l aplicăm!".
Zicând aceasta, au făcut cu toţii stânga-mprejur şi au ieşit grăbiţi din cameră. Am rămas cu toţii înmărmuriţi de răspunsul primit. Nu mai aveam cui să ne plângem. Simţeam că suntem pierduţi.
Ţurcanu a închis liniştit uşa camerei după inspectori, apoi, privind crunt la Niţă Cornel, începu cu înjurăturile cele mai abjecte şi josnice din repertoriul său. „Să te dezbraci imediat!". Astfel bietul Niţă s-a dezbrăcat în pielea goală. A fost legat cu mâinile la spate de doi din roboţii lui Ţurcanu. Între mâini fu introdus un par gros ca să reziste şi cei doi l-au ridicat la înălţimea priciului de la etaj, până a rămas aşa, spânzurat în cea mai dureroasă poziţie. Apoi Ţurcanu a luat o bâtă mai groasă (cam cât mâna mea) şi a început să-l lovească pe Niţă. Îl lovea cu parul peste faţă, cu ferocitate crescândă. La fiecare lovitură peste obraz, capul îi era zvârlit în dreapta sau în stânga, având impresia că gâtul secat de carne se va rupe şi va zbura cât acolo, rostogolindu-se.
Am auzit cum, la o lovitură mai puternică, oasele feţei i-au fost zdrobite. Am sesizat un sunet stins şi surd, ca sfărâmarea unei coji de nucă subţire. La altă lovitură, i-au sărit mai mulţi dinţi din gură. Ochii i-au sângerat holbaţi gata să iasă din orbite, cu groază şi spaimă întipărită în ei. Începu să vomite cu cheaguri de sânge şi o picătură de sânge i se prelingea din ureche.
Nu-mi pot da seama cât a durat supliciul (tortura) acestui martir, căci fiecare clipă părea o veşnicie. La un moment dat, a scăpat capul în jos, dând semnal de moarte. Chiar şi astfel, cu capul bălăbănind fără viaţă, a mai fost lovit de câteva ori. Trupul fără viaţă şi faţa acea gingaşă de copil zdrobită înspăimântător, sânge amestecat cu carne, zăceau acum în mijlocul camerei. Pe loc au adus o pătură în care au înfăşurat cadavrul şi astfel l-au scos pe coridor, de unde l-au luat gardienii să-l ducă mai departe...
Gheorghe ANDREICA
„Mărturii, mărturii..."