În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

Hristos a înviat!

Adevărat a înviat!

„Vă cheamă Domnul slavei la lumină. Vă cheamă mucenicii în veşnicii. Fortificaţi Biserica creştină cu pietre vii zidite în temelii." Aceste cuvinte ale lui Valeriu Gafencu, numit Sfîntul Închisorilor, care este de aici din Sîngerei, aş vrea să le purtaţi în suflete. Pentru că această chemare „Vă cheamă Domnul slavei la lumină. Vă cheamă mucenicii în veşnicii" trebuie să vă dea putere în viaţa de zi cu zi, în lupta de zi cu zi împotriva patimilor, poftelor, diavolului şi a slujitorilor săi.

Înalt Preasfinţite Părinte Vladimir, preacucernici, preacuvioşi părinţi, distinşi invitaţi, iubiţi fraţi şi surori în Hristos! Întâlnirea noastră stă sub semnul noilor mucenici şi mărturisitori din secolul XX. Pentru jertfa lor, pentru sângele lor noi avem această şansă de a ne întâlni, de a fi împreună adunaţi în numele Domnului. Şi credem că acolo unde sunt doi sau trei adunaţi în numele lui Hristos este şi Hristos de faţă. Trebuie să ne dăm seama că astăzi, acum, aici Hristos este cu noi şi vrea să vină şi să rămână în inimile noastre. E adevărat, noi trăim într-o societate apostată, într-o societate urâtoare de Dumnezeu, dar nu trebui să cădem în deznădejde, pentru că Hristos ne-a spus „în lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea". Hristos vrea să ne dea nouă, creştinilor, această putere de a birui în numele Adevărului, în numele iubirii adevărate, în numele frumosului, în numele dreptăţii şi în numele veşniciei.

Înalt Preasfinţite Părinte Vladimir, preacucernici, preacuvioşi părinţi, întrucât sunt mirean, în cuvântul meu am să mă adresez doar creştinilor. Am să spun lucruri pe care dumneavoastră le ştiţi, dar mă adresez acestor creştini, acestor fii ai Bisericii, purtând în suflet gândul că de multe ori de-a lungul prigoanelor, atunci când uneori ierarhii cădeau în erezie şi preoţii cădeau în erezie, mirenii cu sutele şi miile au mărturisit dreapta credinţă şi astfel au intrat în Împărăţia Cerurilor.

Bucuria învierii trebuie să o purtăm toţi în sufletele noastre. În Lumina sfântă care se arată de Paşti, la Ierusalim, în sâmbăta mare, în această Lumină sfântă Dumnezeu arată că Adevărul este de partea credinţei ortodoxe. Într-o lume care şi-a făcut zeu din toleranţă, egalitatea religiilor şi concepţiilor de viaţă, Dumnezeu vine şi arată unde este Adevărul.

Pe coperta cărţii ortodoxe „Între iubire şi toleranţă", carte pe care o veţi putea primi toţi la sfârşitul acestui simpozion, veţi putea vedea un monah care stă în faţa unui stâlp. Este vorba de stâlpul Ortodoxiei. În anul 1580 armenii au vrut să facă slujbă, în sâmbăta mare, ca să vină la ei Lumina sfântă şi au dat bani pentru aceasta, iar Patriarhul stătea afară, cu inima plină de tristeţe, rugându-se cu lacrimi ca nu cumva dreapta credinţă să fie îngenuncheată de eretici. Şi, rugându-se Patriarhul cu credincioşii, la un moment dat, Lumina sfântă a ţâşnit spărgând stâlpul de piatră al bisericii. Şi până în ziua de astăzi se vede o spărtură în acest stâlp de piatră şi din spărtura respectivă a ţâşnit Lumina sfântă şi a luat-o Patriarhul şi a împărţit-o credincioşilor. Dumnezeu este cu noi, iubiţilor, Dumnezeu este cu noi şi nimeni împotriva voastră. Nimeni împotriva voastră atunci când sunteţi cu Hristos. Nimeni împotriva voastră când iubiţi Adevărul. Nimeni împotriva noastră, dacă rămânem tari în învăţăturile Bisericii ortodoxe.

Unii spun „- Ce zice Biserica?", „- Biserica zice minciuni.", „Ce zice Biserica?", „Biserica zice poveşti." Se mai întâmplă minuni astăzi? Da, fraţilor. Hristos este acelaşi şi ieri, şi astăzi şi în veac. Lucrează minuni şi în zilele noastre ca la începutul bisericii spre întărirea credinţei creştine. Am să fac referire la începutul discursului meu la două învieri din morţi care au avut loc nu cu multă vreme în urmă. Pentru că unii spun „Ce dovadă avem noi că Dumnezeu este viu în Biserică?". Aceste învieri din morţi arată că Dumnezeu este alături de cel care crede în El.

Pentru început am să istorisesc o înviere din morţi care a avut loc acum trei ani, în săptămâna patimilor, în Ucraina, la mănăstirea Bănceni, unde este părintele Mihail Jar. În joia mare o fetiţă a căzut într-o fântână din curtea mănăstirii. Au dus-o la spital şi medicii i-au dat certificat de deces. În cele din urmă creştinii au sunat la părintele Mihail Jar spunându-i că fetiţa este moartă, că-i legaseră deja gura, îi aprinseseră lumânarea şi că nu se mai putea face nimic. Dar părintele Mihail Jar a răspuns: „Nu se poate. Nu se poate. Ea trebuie să trăiască. Rugaţi-vă. Rugaţi-vă toţi". Şi a trimis la mănăstire ca să se ia o batistă care fuseseră atinsă de racla cuvioasei stareţe Serafima, al cărei dosar de canonizare este cercetat de Sinodul Ucrainei, va fi canonizată ca sfântă stareţă de acolo, care are moaşte întregi şi bine mirositoare. În clipa în care fetiţa a fost atinsă cu puţin pământ de la mormântul cuvioasei stareţe şi cu batista, inima a început să-i bată, dar creierul nu-i funcţiona. Organele nu-i funcţionau cum trebuie. Creierul nu se refăcuse. Chiar dacă celelalte organe se refăcuse viaţa fetiţei era în primejdie datorită creierului. Şi părintele cu multă credinţă a luat o cruce în care erau părticele de la 100 de sfinte moaşte. Doctorii au spus că dacă se va decupla de la aparate fetiţa va muri, dar părintele a zis cu credinţă: „Puneţi crucea pe pieptul copilului. O suiţi în maşină şi la Cernăuţi cu ea". Într-adevăr cu ajutorul lui Dumnezeu fetiţa s-a vindecat. Când s-a dus părintele la spital i-a cerut fetiţei „Anişoara, arată limbuţa", fetiţa a scos limbuţa şi i-a arătat-o părintelui şi doctorul a spus: „Părinte trebuie să lucraţi cu noi în reanimare", pentru că au văzut o minune care depăşea măsura înţelegerii lor. Acesta este Hristos fraţilor. Acesta este Hristos în care noi credem. Dacă ne îndoim, ne lepădăm de Hristos. Iar dacă vom avea credinţă Dumnezeu va lucra pe măsura credinţei noastre. Cei care aveţi acces la internet, pe situl agnos puteţi vedea pozele fetiţei după ce a revenit la viaţă. Pozele fetiţei care prin darurile lui Dumnezeu, dă mărturie despre puterea pe care o cunoaştem în Biserică.

O altă înviere din morţi care s-a întâmplat la mănăstirea Sfântul Ştefan din Serbia. În anul 1985, pe 21/8 noiembrie a trecut la Domnul mitropolitul Filaret de New-York, care este considerat sfânt, cel care a fost numit întâi-stătător al Sinodului Bisericii Ruse din Exil, a Bisericii Ruse din Diasporă, de către sfântul Ioan Maximovici, deoarece a fost alegere de întîi-stătător şi alegerile au fost câştigate de Sfântul Ioan Maximovici cu un vot. Şi ca să nu fie dezbinare în Sinod, sfîntul s-a smerit şi a zis „Să nu fiu nici eu întâi-stătător, nici contracandidatul meu. Să fie cel mai tînăr ierarh din Sinod". Şi l-a numit pe vlădica Filaret de New-York, care-l urma pe sfântul Ioan Maximovici în nevoinţe, în rugăciuni şi în facerea de minuni. Şi datorită rugăciunilor sale a înviat o maică cuvioasă din biserica Sfîntul Ştefan din Serbia. Trebuie spus că la trei ani după moartea lui vlădica Filaret de New-York, cînd s-a deschis racla sa, moaştele au fost găsite întregi şi binemirositoare. Veşmintele acestui ierarh erau întregi, numai legăturile de metal ale Evangheliei se stricaseră, ca Dumnezeu să arate că metalul a început să se degradeze, dar trupul sfântului, sfintele moaşte - nu. Aşa cum de-a lungul istoriei unele sfinte moaşte au fost aruncate în foc şi nu au ars.

Ei, bine, maicile de la mănăstirea Sfântul Ştefan din Serbia sunt nişte maici iubitoare de Hristos, nişte maici care au suferit chiar prigoană, pentru că iubesc dreapta credinţă. Au fost chiar date afară din mănăstire pentru că aveau o poziţie dură împotriva ecumenismului. Fiind prigonite au întemeiat o altă mănăstire. Acolo se rugau „Doamne, ajută-ne să cunoaştem virtuţile. Doamne, ajută-ne să învăţăm frica de Tine. Dăruieşte-ne, Doamne, să cunoaştem frica lui Dumnezeu cea adevărată". Şi pe 9 ianuarie 2006, cu patru ani în urmă s-a întâmplat o minune. O maică a cărui nume de călugărie este Ipomoni (ce înseamnă răbdarea) a murit. Pentru douăzeci de minute a zăcut moartă. Au pus-o în sicriu şi stareţa, o maică cu viaţă sporită, s-a gândit să o ungă pe maica moartă cu ulei de la candela Sfântului Filaret de New-York. Şi în clipa în care a uns-o pe maică, maica a început să se mişte în văzul tuturor şi pentru o clipă maicile s-au speriat, dar apoi au dat slavă lui Dumnezeu văzând întoarcerea din morţi a acestei maici. Ea a spus că după ce părăsise această viaţă era în întuneric şi în momentul în care fusese unsă cu ulei l-a văzut în chip minunat pe Sfântul Filaret de New York aducând-o la viaţă. Această minune s-a întâmplat pentru că Dumnezeu vrea să fie alături de cei care au curajul de a pătimi pentru dreapta credinţă.

Revin la Valeriu Gafencu, acest nou mucenic, născut în Sîngerei, care este din ce în ce mai cunoscut şi aici şi în România, şi în Grecia, pentru că s-a tipărit o carte despre viaţa lui şi în Grecia şi în alte părţi ale lumii. Sfântul Valeriu Gafencu ne îndeamnă să fim misionari. Spunea că cine nu îl mărturiseşte pe Hristos, cine nu este misionar, nu a cunoscut frumuseţea credinţei. Şi dacă tema întâlnirii noastre este „Mărturisirea credinţei: între dragoste şi toleranţă" am să arăt până unde merge adevărata dragoste creştină.

Fiind în închisoare Valeriu Gafencu s-a îmbolnăvit de plămâni. A făcut tuberculoză. Fiind foarte şi foarte bolnav a reuşit să facă rost de medicamente - streptomicină. Medicamente care ajungeau foarte şi foarte greu în închisoare. Numai că în loc să ia medicamentele şi să supravieţuiască, Valeriu Gafencu a preferat să-i dea medicamentele unui pastor evreu, Richard Wurmbrand, cel care după închisoare a plecat în Occident şi a scris mult şi a vorbit mult despre prigoana din România secolului XX. Gafencu a murit, iar pastorul a supravieţuit zeci de ani. În România există voci, chiar în rândul clerului, care se opun canonizării acestui nou mucenic, spunând că a fost antisemit, că nu i-a iubit pe evrei. Dar i-a iubit atât de mult încât şi-a dat viaţa pentru ca Ruchard Wurmbrand să trăiască.

Aceasta, iubiţilor, este măsura dragostei la care ne cheamă Hristos. Suntem noi în stare să murim în locul mamei noastre? Fiţi sinceri, cei care sunteţi căsătoriţi, sunteţi gata să muriţi în locul soţiei/soţului vostru sau pentru copiii voştri? Să recunoaştem că inimile noastre sunt pustii, că nu ştim să iubim. Tocmai de aceea este foarte important să ne rugăm acestor noi mărturisitori. Să ne înveţe să mergem pe urmele lor. Să avem iubire jertfelnică, pentru că Adevărul poate fi un cuţit, poate fi o sabie rece, putând să-i sufocăm pe ceilalţi cu adevărul nostru şi ne ducem şi noi în iad şi ei în iad. Trebuie ca în inimile noastre să fie iubire.

Danion VASILE

Va urma

Înregistarea audio

* pentru a descărca fişierul, accesaţi săgeata

Vedeţi şi:

• 8 februarie 2010. Conferinţa Teologică Internaţională: „Mărturisirea Credinţei: între Dragoste şi toleranţă."
• ÎPS Vladimir: "Dragostea adevărată nu este anemică, tolerând răul, ci - luptătoare pentru tot ce este adevărat, bun şi frumos."
• Prot. Alexandru ŞARGUNOV: "Dacă pluralism înseamnă egalitatea binelui şi a răului, iar toleranţa - acceptarea acestei egalităţi, în mod normal apare întrebarea: poate oare omul să renunţe la gândire?"

Lăsaţi un comentariu

ATENŢIE: Redacţia îşi asumă dreptul de a suprima comentariile deplasate.
Nume:
e-mail:
Comentariu:
	Introduceți cod: